ROMANA | ENGLISH
CAUTARE »
CEASURI PENTRU ROMANIA
Marti, 19.Mar.2024 ia-ti timp!
Connection
ACASA
» Ceasuri de buzunar
» Ceasuri de bord
» Ceasuri de masa
» Ceasuri de mana
» Pendule
» Ceasuri de gara
» Turnuri cu ceas
» Ceasuri stradale
» ceasuri | Made in Romania
» Istorii
» Muzee
» Casa Regală a României
» Benrus - origine Romania ?
» Mofturi
» Noutati / Evenimente

Ceasuri pentru Romania este onorat sa prezinte prin amabilitatea istoricului Sorin IFTIMI | Complexul Muzeal National Moldova - Iasi

TIMP MEDIEVAL – TIMP MODERN. PRIMUL OROLOGIU DIN ŢĂRILE ROMÂNE (1640)

* * *
autor: istoric Sorin IFTIMI | prezentare aparuta in volumul "Cercetari privitoare la bisericile iesene", Iasi, editura Trinitas, 2008
* * *

Mănăstirea Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu, închinată chiar de acesta la Muntele Athos, avea iniţial o incintă fortificată. Principala cale de acces în interior era dinspre Uliţa Mare, pe sub bolta unui masiv turn din piatră, care a fost construit, potrivit pisaniei, în 1638 [1]. Încă de la zidirea sa, turnul adăpostea un orologiu, cel mai vechi mecanism de acest fel cunoscut în Ţările Române. Ceasornicul este amintit pentru prima dată la 1640, în însemnările lui Achacy Taszycki, secretarul unei solii poloneze aflate în trecere prin Iaşi [2].

Raffet_1837_Trei_Ierahi_M1
Raffet | 1837 | Manastirea "Trei Ierarhi" - Iasi

    
Sub cămăruţa din turn în care era instalat orologiul era încăperea în care se aflau cele opt clopote ale bisericii. Pentru a ajunge în această cameră, trebuia urcată o scară în spirală, cu 280 de trepte [3]. Cu pana sa, încli­nată spre fabulos, Evlia Celebi scria că în vârful turnului „este un clopot mare, cât cupola unui feredeu turcesc” şi că dangătul său se auzea de la distanţă de un conac. Prin bătaia clopotelor, împlinirea orelor putea fi ves­tită pe un spaţiu mult mai larg decât centrul oraşului, nefiind necesar un contact vizual cu cadranul orologiului.


    
Clopotele bisericilor ieşene uimeau şi pe diaconul Paul de Alep, întrucât în teritoriile creştine aflate sub stăpânire otomană directă, precum Siria, de unde venea el, acestea erau interzise. Dangătul chimvalelor era un semn al Creştinătăţii libere. Amintitul călător, mânat de curiozitate, a urcat până la ceas, lăsându-ne o descriere detaliată (1653): „Deasupra porţii este turn pentru clopote şi pentru orologiul oraşului, care este din fier şi cu roate mari. Clopotele sunt atârnate deasupra pe grinzi de lemn. Maşinăria orologiului umple jumătate dintr-o cămăruţă; ea are o vargă de fier care trece prin acoperiş şi ajunge sus până la vârful clopotului celui mare, către care este aplecat un ciocan din fier de mare greutate. Când vine timpul să bată ceasul, o bucată mare de lemn iese din arcul turnului, având două resorturi prin care se pun în mişcare clopotele cele mici, ceea ce se numeşte «armă», pentru a atrage atenţia populaţiei că urmează a se bate orele. Atunci varga despre care am vorbit este trasă în jos pe roate, ciocanul se ridică deodată şi, căzând pe marginea clopotului, produce un sunet ce se aude în tot oraşul.”
[4]


    
Din documente se ştie că, în veacul al XVII-lea, buna funcţionare a orologiului era asigurată de ceasornicari francezi, precum Jean Pattrou, Jean Viollier, Gaspar Caillé [5].
Apariţia ceasului şi ceasornicarilor [6 - vezi si scanuri coloana dreapta] reprezenta o infuzie de spirit occidental în societatea românească de la „Porţile Orientului”? În cazul acesta, importul nu era unul direct, contactul cu francezii având loc mai ales prin filtrul metropolei otomane, Constantinopolul. S-a şi afirmat că amintiţii ceasornicari erau, probabil, membri ai breslei respective din Fanar [7]. Capitala otomană s-a dovedit a fi, în mod paradoxal, una dintre filierele prin care idei şi modele occidentale au pătruns în Ţările Române.

     Faptul instalării primului orologiu public în capitala Moldovei se cuvine adăugat celorlalte elemente de modernitate timpurie analizate într-o remarcabilă lucrare de către Răzvan Theodorescu [8]. Ne putem întreba dacă prezenţa unui ceasornic al oraşului Iaşi, la 1640, era o simplă împodobire a capitalei cu o „curiositate” intrată în colecţia unui principe bogat şi excentric sau anunţa un alt ritm a vieţii orăşeneşti şi un alt sentiment al timpului. Se simţea deja pulsul epocii moderne, timpul burghez, ce se cerea cheltuit cu multă parcimonie, acel time is money al englezilor? Într-un studiu devenit clasic, analizând această chestiune pentru Franţa veacului al XIV-lea, Jacques Le Goff ajungea la concluzia că, pentru epoca respectivă, „mai curând decât instrument al vieţii cotidiene, orologiul este o minune, un ornament, o ju-cărie ce face mândria oraşului. Este o podoabă a acestuia, ţine mai mult de prestigiu decât de utilitate” [9]. „Instrument de dominare pentru marii seniori şi pentru prinţi, el este obiect de petrecere, dar şi simbol al puterii.” [10]


    
Se cuvine să analizăm felul cum se raportează apariţia orologiului ieşean la mai mulţi factori: Principe, Biserică şi orăşeni. Astfel vom putea desluşi mai bine rostul apariţiei acestui ceasornic şi impactul pe care l-a putut trezi în epocă prezenţa sa.

J_Rey_1845_Ulita_mare_din_Iasi_M1
J. Rey | 1845 | "Ulita Mare din Iasi"

    
S-a arătat că masiva reamenajare din timpul lui Vasile Lupu a Curţii domneşti făcea parte dintr-un plan urbanistic cuprinzând o zonă mai întinsă din centrul Iaşilor, plan ce urmărea să schimbe efectiv faţa oraşului. Domnul a refăcut palatele domneşti, dar şi alte clădiri din incinta Curţii. În acest context, ar fi fost de aşteptat ca în turnul Curţii domneşti să instaleze domnul orologiul adus de el. Din motive care ne scapă, turnul respectiv nu a intrat în planurile lui Vasile Lupu de înnoire arhitectonică şi nici nu a fost avut în vedere pentru a găzdui ceasul.


    
O altă variantă probabilă, justificată din punct de vedere simbolic, era aceea ca Vasile Lupu să prefere turnul bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, în varianta sa veche, modestă, sau să-l fi reconstruit, potrivit ambiţiilor principelui. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aflată în imediata apropiere a Curţii domneşti, biserica „Sfântul Nicolae” era cea în care se făceau încoronările de domni, jalonând astfel curgerea unui timp istoric, linear şi inegal, cel al cronicilor. Tot aici putea fi luat pulsul unui alt fel de timp al Curţii domneşti, sacru şi ciclic, deoarece era locul în care se oficiau ceremoniile religio­ase prilejuite de marile sărbători religioase de peste an: Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi Paşti.


    
Vasile Lupu, deşi reconstruise Curtea Domnească, nu a aşezat orologiul în turnul Curţii, ci în turnul mănăstirii sale. Acest fapt ni se pare grăitor într-o altă privinţă: în viziunea domnului, Timpul nu era unul secularizat, nu aparţinea încă Principelui sau orăşenilor, ci rămânea, deocamdată, Timpul lui Dumnezeu, un timp mai degrabă medieval decât modern. De aceea, noua maşinărie ce măsura Timpul se cuvenea să fie instalată în turnul unei mănăstiri (şi încă una aflată în strânse legături cu Athosul) şi nu în turnul reşedinţei princiare, chiar dacă acesta din urmă includea şi un paraclis, cu hramul „Sfânta Treime”, cunoscut ca „Biserica de pe Poartă” a Curţii domneşti.


    
Abia la 1728, Grigore II Ghica, supraînălţând turnul Porţii, a instalat în partea de sus un alt ceasornic, ale cărui bătăi se auzeau din tot oraşul. Domnul adăugase şi un cerdac în jurul noului orologiu, de unde, pe la ora chindiei, începea să cânte fanfara domnească, meterhaneaua, ca la palatul sultanului, spre delectarea curtenilor şi a orăşenilor. Muzicanţii erau înveşmântaţi în haine orientale, foarte colorate. Asemeni unor păpuşi vii, deveniseră parcă o anexă a ceasului, precum figurinele mecanice ale unor orologii occiden­tale. În plan simbolic, putem spune că acesta este momentul în care Timpul, aparţinând până atunci bisericii, este confiscat de Principe, păşind astfel într-o epocă ce aborda o altă mentalitate. Datorită asocierii cu meterhaneaua, s-ar putea presupune că orologiul din turnul Porţii domneşti indica nu ora occidentală, ci ora otomană. Potrivit calendarului lunar folosit de turci, ziua începea cu noaptea anterioară [11], mai precis cu ora 18.00. Muzica din turn marca, deci, începutul unei noi zile.

*

     La prima vedere, nu se întrevede nici o legătură posibilă între orologiul de la Trei Ierarhi şi comunitatea orăşenilor din Iaşi. Instalarea Domniei în oraşul de pe malurile Bahluiului, cu marele număr de dregători şi slujitori, a lăsat în umbră activitatea autorităţilor orăşeneşti. Ceasuri de uz privat erau cunoscute şi folosite însă de diverşi orăşeni cu ocupaţii burgheze. Un bun exemplu este neaşteptata descoperire arheologică a unui ceas „de buzu­nar” într-un atelier de argintar din capătul uliţei Sfânta Vineri, stradă ce avea să devină principala arteră comercială a Iaşilor în secolul al XVIII-lea. Ceasul respectiv, expus la Muzeul de Istorie al Moldovei din Iaşi, este unul solar (deci fără mecanism) şi are o inscripţie edificatoare asupra meşterului şi anului în care a fost confecţionat: „Hans Tröscher, MDXCI (1591)”.

     De-a lungul secolelor, nu cunoaştem un sediu al şoltuzului şi pârgarilor, o clădire pe frontispiciul căreia să poată fi instalat un ceasornic, la iniţiativa orăşenilor; probabil că aceştia nu ar fi dispus nici de puterea financiară necesară unei asemenea achiziţii. Şi totuşi, faptul că cel dintâi orologiu public a fost amplasat, la jumătatea veacului al XVII-lea, în locul amintit, permite stabilirea unei neîndoielnice legături cu lumea negustorilor ieşeni. Din dreptul turnului cu ceas de la Trei Ierarhi pornea Podul Vechi (uliţă ce urma aproximativ traseul străzii Costache Negri de astăzi), având celălalt capăt în mahalaua prosperilor negustorilor armeni. Denumirea străzii arată că aceasta era prima uliţă din Iaşi pavată (podită, mai corect) cu bârne de stejar. Dacă admitem că cel dintâi orologiu avea un singur cadran, locul care oferea ceasului cea mai mare vizibilitate era traseul acestei uliţe comerciale, şi nu Uliţa Boierească, Uliţa Mare de mai târziu. Putem trage deci concluzia că, în primul rând, însemnaţilor negustori care îşi aveau dughenele pe această uliţă, dar ale căror afaceri se întindeau până la Ţarigrad şi Lipsca, se adresa orologiul proaspăt instalat. Aceştia aveau un alt mod de a percepe timpul, o altă sen­sibilitate la curgerea acestuia, dată tocmai de ocupaţia şi stilul lor de viaţă. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla în Occident, această nouă sensibilitate a negustorilor stabiliţi în capitala Moldovei nu decurgea din ideile Reformei şi din etica protestantă, străine spaţiului ortodox, fiind una pur pragmatică.

*

     Nu se ştie cât timp a funcţionat acest orologiu, având în vedere grelele încercări prin care a trecut capitala Moldovei de-a lungul veacurilor. Chiar Mănăstirea Trei Ierarhi a cunoscut primul incendiu la doar câţiva ani. Ne putem întreba dacă, la 1728, când se instala cel de-al doilea ceasornic public, cel din turnul porţii domneşti, orologiul de la Trei Ierarhi mai fiinţa. Fiind serios afectat de cutremurul din 1802 [12], turnul de la Trei Ierarhi a fost refăcut la 1806, potrivit unei inscripţii, de către egumenii greci ai mănăstirii. Inscripţia amintită dă ca dată a cutremurului ziua de 14 octombrie 1802, fără comen­tarii asupra evenimentului. Se cuvine să observăm însă că această zi reprezenta tocmai hramul Sfintei Parascheva, ale cărei moaşte întregi erau adăpostite pe atunci chiar la Trei Ierarhi. Din această cauză, incidentul trebuie să fi trezit vii emoţii în epocă, putând fi privit ca un avertisment venit din partea Sfintei.


    
După mărturia lui C. Negruzzi, la 1845, turnul avea deja un stil modern. Autorul amintit arăta că, în 1827, cu prilejul marelui incendiu care a afectat oraşul „a ars acoperământul acestui turn, împreună cu ceasornicul ce era aşezat sus şi arăta orele despre patru părţi (s. ns.) [13]. Turnul s-a acoperit, dar ceasornicul s-a pus abia mai deunăzi, însă nu unde era locul lui, ci mult mai jos, şi arăta ceasurile numai dinspre uliţă. Economie a călugărilor greci în mâna cărora a încăput această mănăstire” [14].


    
Noua înfăţişare a turnului, posterioară marelui incendiu, ne este cunoscută din litografiile din aceeaşi epocă, ale lui Raffet (1837) şi Rey (1845). Vechea înfăţişare, cu iz de cetate, dispăruse cu totul; etajul turnului, ornamentat cu pilaştri angajaţi, încadrând deschiderea de un stil clasic, precum şi stilul acoperişului, ne arată influenţa neoclasicismului, la mare modă în epocă. Un turn foarte asemănător cu cel care străjuia odinioară Trei Ierarhi este cel al bisericii Frumoasa, de sub dealul Cetăţuii.
J_Rey_1845
J. Rey | 1845 | Manastirea "Trei Ierarhi" - Iasi


    
Documentele contemporane păstrează detaliile luării deciziei de demo­lare a turnului Trei Ierarhilor, la 1886. Membrii Comisiunii Monumentelor Istorice au constatat, potrivit inscripţiei greceşti din 1806, că turnul ar fi fost reclădit din temelii, de către călugării greci athoniţi, în acel an; că partea superioară a turnului ar fi fost refăcută la 1830, potrivit altei inscripţii greceşti încastrate în zidurile turnului; că turnul nu conservă nici măcar amplasamentul vechilor ziduri de incintă (din care se mai păstra un fragment), ci este scos în afară, în stradă, deviind cu 3,5 m de la axul bisericii; că inscripţia cea veche a turnului, cu stema lui Vasile Lupu, se afla pe faţada dinspre biserică a turnului, şi nu pe cea dinspre stradă, cum era normal, de unde con­cluzia că ea a fost montată astfel de călugării greci, cu prilejul refacerilor moderne; că ceasul din turn nu este cel vechi, pus de voievodul ctitor, ci unul modern, probabil de pe la începutul secolului al XIX-lea, după cum arată şi marca fabricantului, Eduard Prior, London [15]; că starea avansată de degra­dare a turnului ar implica lucrări de restaurare prea costisitoare şi nejustificate; în fine, faptul că după demolarea clădirilor din jur, pentru a deschide perspectiva bisericii, turnul apărea ca un element izolat şi nepotrivit, estompând şi priveliştea spre biserică. Concluzia a fost tranşantă: „Pe temeiul acestor constatări opinăm ca turnul să se dărâme, neavând nici o importanţă istorică sau artistică…”. Iscălesc: G. Lahovari, D. Sturdza şi Gr. G. Tocilescu. Este adevărat că turnul nu mai păstra nimic din forma şi substanţa sa origi­nară, în afară de pisania primului ctitor. Chiar clopotele, montate într-un car­illon ce poate fi considerat ca parte a orologiului, au fost topite şi returnate de mai multe ori, după cum arată şi inscripţiile de pe ele. Documentele Comisiunii arată că orologiul aflat în turn la 1886 a fost trimis de arhitectul Lecomte du Nöuy în Franţa, pentru restaurare, de unde nu s-a mai întors niciodată.


    
Undeva, sub asfaltul bulevardului Ştefan cel Mare, în dreptul bisericii Trei Ierarhi, se mai află urmele temeliilor turnului în care s-au auzit, pentru prima dată în Ţările Române, bătăile unui ceas public. Acest „Punct 0”, lesne de reperat, s-ar fi cuvenit să fie marcat în asfalt, pentru posteritate. Omul modern, a cărui existenţă stă în mult mai mare măsură sub imperiul scurgerii dramatice a Timpului, divizat în unităţi din ce în ce mai mici, ar poposi oricând în acest perimetru, cu reală emoţie.

Nota: materialul a fost prezentat si in Magazin Istoric – mai.2008 (scanuri atasate).


 

[1] N. Grigoraş, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Iaşi, 1962, p. 18; Alexandru Andronic, Stema cu pisanie de pe turnul clopotniţă al mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, în „Romanoslavica”, XV, 1967, pp. 255-257 + ilustr. Clopotele destinate acestui turn au fost turnate doi ani mai târ-ziu, în 1640, potrivit inscripţiei unuia dintre ele (ibidem, p. 17).

 

[2] Călători străini despre Ţările Române, V, ed. Maria Holban, Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Bucureşti, 1973, p. 169.

 

[3] Un calcul simplu ne îndeamnă la circumspecţie. După standardele de astăzi, când treptele au înălţimea de 18-20 cm, turnul cu 280 de trepte ar fi ajuns la înălţimea de 45 de metri – şi asta doar până în camera clopotelor, nu până în vârful acoperişului. Turnurile mănăstirilor ieşene au avut, fără supraînălţările din epoca modernă, în jur de 30-35 de metri înălţime (cam cât un bloc-turn de astăzi). Chiar dacă socotim treptele din turnul de la Trei Ierarhi la 10 cm, tot ajungem la înălţimea de 28-30 de metri, la care ar trebui să adăugăm camera clopotelor, camera ceasornicului şi acoperişul.

 

[4] Călători străini despre Ţările Române, VI, îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bul-garu şi Mustafa Ali Mehmed, p. 169.

 

[5] Cf. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Contribuţii la cunoaşterea Trei-Ierarhilor, în AIIX, Iaşi, 1993, pp. 446-448.

 

[6] Pentru aceasta vezi I. Tanoviceanu, Începuturile ceasornicăriei în Moldova, în RIAF, X/ 1, 1909, pp. 27 şi urm.; Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, 1974, p. 71. Vezi si scanuri coloana dreapta.

 

[7] Istoria oraşului Iaşi, I, coord. C. Cihodaru, Gh. Platon, Iaşi, 1980, pp. 128, 399 şi urm.

 

[8] Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Bucureşti, 1982, I-II.

 

[9] Jacques Le Goff, Timpul Muncii în „criza” din secolul al XVI-lea: de la Timpul medieval la Timpul modern, în lucrarea sa, Pentru un alt Ev Mediu, I, Bucureşti, 1986, p. 126; vezi şi Daniel Barbu, Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1988, passim; Marcel Bartic, Expresii ale percepţiei Timpului în societatea medievală românească (secolele XV-XVII), în „Opţiuni istoriografice”, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie, VIII/ 2, 2007, pp. 78-83.

 

[10] Ibidem, p. 127. Într-o notă din acest articol, autorul arată că de la sfârşitul secolului al XIV-lea, orologiul figurează aproape întotdeauna pe miniaturile care-i reprezintă pe prinţi în palatele lor, mai ales pe ducii de Burgundia.

 

[11] Cf. Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi (1762), Bucureşti, 1939, passim (studiul introductiv).

 

[12] Inscripţia amintită dă ca dată a cutremurului ziua de 14 octombrie 1802, fără alte comentarii. Se cuvine să observăm însă că această zi reprezenta tocmai hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, ale cărei moaşte întregi erau adăpostite pe atunci chiar la Trei Ierarhi. Din această cauză, cutremurul trebuie să fi trezit vii emoţii în epocă, putând fi privit ca un aver-tisment, ca o pedeapsă venită din partea Sfintei.

 

[13] Orologiul avea deci acum patru cadrane.

 

[14] N. Grigoraş, op. cit., p. 18.

[15] "Restaurarea monumentelor istorice (1865-1890). Acte si rapoarte oficiale." Bucuresti - 1890 passim. Documentele Comisiunii arata ca orologiul aflat in turn la 1886 a fost trimis de catre arhitectul Lecomte du Nouy in Franta, pentru restaurare, de unde nu s-a mai intors niciodata.

 

Iasi | Trei Ierarhi
Iasi | Trei Ierarhi

Magazin Istoric|mai.2008|p.74
Magazin Istoric|mai.2008|p.74

Magazin Istoric|mai.2008|p.75
Magazin Istoric|mai.2008|p.75

Magazin Istoric|mai.2008|p.76
Magazin Istoric|mai.2008|p.76

Magazin Istoric|mai.2008|p.77
Magazin Istoric|mai.2008|p.77

Iasi | Trei Ierarhi
Iasi | Trei Ierarhi




Inceputurile ceasornicariei in Moldova | Ioan Tanoviceanu | 1909
Inceputurile ceasornicariei in Moldova | Ioan Tanoviceanu | 1909





































Inceputurile ceasornicariei in Moldova | Ioan Tanoviceanu | 1909
Inceputurile ceasornicariei in Moldova | Ioan Tanoviceanu | 1909






ACASA | CUPRINS | IN BIBLIOTECA | CONTACT

© 2008 - 2022 Ceasuri pentru Romania.
Toate drepturile rezervate.
Creat de Web Experience.
Romana English